sâmbătă, 1 noiembrie 2014

are sens





o stăncuță strigăeste!
câmpia despletită și desculță aleargă după noi. 
în ochii ei pustiul are cuib.
e o nebună, spui tu. 
pe mine mă vrea, spun eu.
ne-am ascuns după un ciulin cu gâtul golaș.
n-ai să știi
(zici asta cu un aer absent, privind fix în depărtare, 
un zâmbet amar, aproape imperceptibil îți scapă din colțul gurii.),
n-ai să știi.
(repeți asta apăsat, acum te uiți fix în ochii lui, îl tai cu privirea, îl diseci până te răcorești.)
de niciunde apare un cal costeliv. 
tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm.
urcă, spune, m-a trimis stăpânul.
al cui ești?
a lu făt-frumos
hai nu mai spune, al lui făt-frumos?
care? ăla din poveste?... dar care poveste?
unde e povestea, unde e povestea?
mă doare capul, m-am lovit de cotidian ca de-un asfalt dur.  
sau poate am picat în el ca într-o capcană.
așa cum pică o pară mălăiață în gura lui nătăfleață.
eu vreau să fiu gura lui nătăfleață.
vreau să fiu gura lui nătăfleață.
sunt gura lui nătăfleață.
sunt gura lui nătăfleață căzută în para mălăiață.
o stăncuță strigă: este!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu