legendă

pe bancheta din spate a mașinii 
ulise rupe coceni pe genunchii lui vânjoși.

seva, spune el, stă în ciocul florii nemișcate.

peste apa tăcută podul trece fluierând,

absent ca o lăcustă pe mare,

visând cu ochii deschiși

la cana de vin beată, rezemată de piciorul lui.

mahalaua își suflecă nervii.

e trecut de miezul nopții.

vântul adie prin umbra mea elastică,

sângele nostru încearcă s-o țină drept spre casă,

unde o liniște adâncă se zvârcolește.

e frig,

să aruncăm în sobă cuvinte noduroase.

la cote de himalaye

gâturile noastre escaladează dorințe

fericirea

ni se coșcovește

pielea îi crapă

i se smochinește carnea

ochii ei mulți ne privesc prin geamlâc

ca un copil îngrozit

care nu știe ce i se-ntâmplă

alergăm desculți în drum după căruțe

adunăm bălegar, îl amestecăm bine cu fân

și-o cârpim în fund

și, Doamne, câte muște de căcat

roiesc în jurul nostru!

din genunchi ne cresc flori de nu-mă-uita