jos, la câmpie

străzile sunt bântuite, poartă cearcăne adânci

cochetă în faldurile mantiei sale

Dunărea își desface evantaiul

peste cerul pios aruncă ocheade ca o femeie bine dispusă

desculți, sub felinarele aprinse,

greierii își freacă picioarele deasupra soneriei de urgență

coasta ni se dezvelește, sălciile plâng răsucite de vânt

dimineață ne-am întors acasă

patul era un imens poem

în care ne-am aruncat osteniți

timp ridat

ne apasă pe pleoape

tăcerile înghețate cu nasurile lor roșii de bețive, cu boturile ascuțite

ascunse mereu în gulere de vulpi

toate încap în burta cerului

așteptam la marginea unui cuvânt decapitat cu mâinile la spate

ne-am ascuns sub iarbă

cuțitele ne latră sub limbă

noaptea moare lipită de zid

acum știm

apele care au dezertat fără să privească înapoi

au fost nevinovate