Prefață și referințe critice la volumul: Diana Caragiu "Respiră cu mine" (Vinea, 2014)

Prefață

Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiţie dinamică, pe care critica nouă a numit-o şi „continuare ruptoare”, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar şi poate, poeta are „nerv”. Ştie să se avânte pe firul întins din cuvinte ca un acrobat pe sârmă. La acest nivel, sinapsele verbale par că traduc mişcarea nervilor şi a reflexelor nervoase, care manifestă un comportament ce contrariază aşteptările, induc mici şocuri kinestezice şi respiratorii, care, repetate ritmic, ne învaţă cum să respirăm existenţa ALTFEL decât în mod obişnuit. Această descătuşare a mişcării devenită posibilă prin procedee poetice este esenţială pentru o întemeiere întrupată a unei gândiri înnoite. Raportul dintre excitaţie şi inhibiţie cunoaşte acum o modificare fundamentală. În această zonă subliminală se nasc nu atât idei şi semnificaţii distincte, cât, putem spune, aici ia fiinţă ATMOSFERA în care ele pot respira şi trăi.

În acest sens, foarte bine ales ne apare titlul volumului „Respiră cu mine”. Mişcarea nervului reflectă sinergia dintre spaţiu şi fiinţă. Din felul cum zvâcneşte nervul, se secretă virtual însăşi imaginea unei anumite realităţi, universul poetic fiind o existenţă, după cum se ştie, POSTERIOARĂ, nu anterioară REACŢIEI subiectului. Tocmai această reactivitate are putere constituantă de lume. În cazul lui Mozart, s-a spus, viteza gândului trăită ca posibilă determină desfacerea spre Viaţă a acelor structuri morbide şi masificate care exercită o presiune continuă asupra sistemului nervos, cel care, de fapt, opune rezistenţă tuturor factorilor adverşi şi astfel consumă masiv şi sistematic energie. Ei, dacă această atmosferă de apăsare tracasantă cu care nervii, de altfel, s-au învăţat va fi suspendată brusc şi se va face vid, atunci fibra nervoasă – atât cea senzitivă, cât şi cea motorie – brusc va cunoaşte o tresărire intensă, ca un fel de zbatere în gol generatoare de electricitate poetică.

În poezia Dianei Caragiu astfel de descărcări electrice ne întâmpină la tot pasul. Poeta ştie cum să pună şi apoi subit să-şi ia mâna de pe lucruri. Lucrează predilect cu gestul, cu mâna, cu inducţia adesea cutremurătoare a unei fine atingeri, dozate astfel cu bună ştiinţă. Vocabulele bolovănoase ce-i ies în cale stau acolo nu ca nişte pietre de poticnire, ci ca nişte prilejuri de a demonstra virtuţile „jocului de picioare” ce ştie să dezamorseze cu nonşalanţă bombele. Gesticulaţia ce se vrea împănată cu savoare teatrală, vocalitatea orientată cu faţă, cu piept, cu arătător cu tot spre interlocutor, nelipsită fiind, altminteri, de accente gureşe, toate acestea emană un farmec viguros, demonstrând încă o dată puterea atitudinii, triumful simulărilor imaginare întemeiate pe o conduită neezitantă.

Arta nu reflectă, ci produce realitate. Îţi trebuie curaj şi chiar oarecare „tupeu”, în sensul bun al cuvântului, ca să înfrunţi, astfel, o gramaticalitate deterministă şi obtuză şi până la urmă să reuşeşti să scurtcircuitezi acele sinapse atavice cu care vechea ţesătură a lumii se arată solidară. Diana Caragiu e, însă, o fiinţă temerară. Ea pune pasul apăsat şi înaintează cu ochii închişi pe străzile ţuguiate...

În acest context, lumea devine, cum spunea Merleau-Ponty, un predicat antropologic. Poemul intitulat „Stâng, drept, stâng, drept” e unul captivant, foarte bine scris. Continuarea ruptoare funcţionează aici atât de bine, încât receptorul poate fi dus cu preşul mult şi bine, fără a conştientiza imediat faptul că referinţa la care el se gândea deja s-a schimbat... Poeta e pricepută în a pune în scenă astfel de mutaţii neanunţate. Iată cum sună finalul neanunţat al poemului menţionat: „şi, katiuşa,/ vino şi tu mai aproape...” Acest „şi”, aparent nejustificat în contextul logic al lecturii, seamănă cu alunecarea artistică a patinatorului, care cu aceeaşi graţie înaintează şi cu spatele, şi cu faţa. 
Ritmul şi percuţia propulsate cel mai adesea prin amorsarea sincopelor reprezintă un mod de detentă textuală privilegiat de poetă. Cuvintele zvâcnesc cu nişte reflexe rotuliene ce aruncă genunchii în zbor peste spaţiu, şi, totuşi, nu se semnalează stări de aprindere şi de înfierbântare dintre cele aşteptate să se întâmple, consecutive unui consum de efort masiv şi unor mişcări antrenând forţele de frecare cu aerul. Nu se aud gâfâituri de niciunde. Ţinuta actantului spinto-poetic e în următoarea secundă mai relaxată decât niciodată. Urmele efortului absente încalcă fulminant legea conservării energiei. Driblingurile făcute printre cuvinte, lucruri şi sentimente ne sugerează un dans complicat în care picioarele nu se încurcă între ele, deşi au toate şansele s-o facă. Salturile de plan şi de perspectivă, micşorând sau dilatând subit imaginile în raport cu apropierea de observator, transcend cu graţie logica de fier a intervalului, desfac chingile lui res extensa, pe care e ca şi când îl desfiinţează printr-o mutaţie instantanee, asta vrea să spună, o mutaţie întâmplată atât de rapid, ca şi când nu s-ar fi întâmplat. Cel mai adesea, prezentul referinţei nu urmează să fie sudat cu trecutul ei, deşi timpul continuu şi coeziv al gesticulaţiei, ce nu cunoaşte perturbaţii, vine să dezmintă această ruptură asumată cu dezinvoltură. Pe unde trece, acest tren de unde poetice stârneşte curenţi de aer ce alungă aerul stătut.

Un poem frumos lucrat ni se pare a fi şi „la marginea zilei”. Aici apare pus la lucru un notoriu principiu de poetică: mai ales autoreflectându-se se propulsează şi se transformă textul. Reflectările, similitudinile, omofoniile, omologiile suscită decalaj şi relansare. În prim-plan ţâşneşte un numitor comun de toată frumuseţea, la care se împart fără zecimale inutile toate celelalte imagini, sonore, vizuale, tactile etc., rotite de caruselul textului, şi acest numitor comun este... capra. În orice direcţie am privi, se formează uşor izotropii, parafraze. Capra mică mestecă mărunt. Iată o metaforă structurală a literalităţii, ce ne aduce-n memorie litera jucăuşă a lui Hawthorne. Piatra crăpată în patru e o expresie anagramată în cuvântul capră, capra patrupedă, desigur, nu e de uitat nici acest amănunt. Cine sare de pe un picior pe altul o face pentru că şi capra sare, dar şi pentru că a sări capra e un joc îndrăgit de orice copil. Palmele se suprapun cu câmpul pentru că din ambele mănâncă ea... căpriţa tza.

Efectul consecutiv poartă un nume în poetică: „lampa lui Aladin”, cea ţinând închise în ea lumi uriaşe, aşa cum o literă-sămânţă strânge în ea un cuvânt-arbore. Cu liniile ei cotite, palma aminteşte de brazdele câmpului. Palma e un câmp miniatural, câmpul, o palmă uriaşă. Miniaturizarea aminteşte continuu de natura culturală, de natura de artefact a imaginii poetice, care se situează mai presus de referenţi şi pe care îi mişcă aşa cum vrea ea, având putere ludică şi spirituală asupra lor. „Capra se uită la mine. Eu îmi văd chipul”. În acest punct de reuşită extravazare textuală, proiecţia în afară a imaginii de sine consfinţeşte triumful subiectului zerologic, care se află pretutindeni şi nicăieri şi pentru care toate, inclusiv eul propriu, sunt perspectivate ca nişte clare figuri de lumină.

Să nu uităm că esenţa poeziei e dată de figură, de trop, implicit sau explicit figura găsindu-se în orice punct. Gulerul brodat iarăşi apare ca o punere în abisal a aceloraşi evenimente, broderia aruncând un link subliminal spre floricelele mestecate de capră. Textul se remarcă şi printr-o sintaxă care dansează, ducând la încrucişări de gene semantice, un proces necesar pentru a da curs atât intropatiilor, cât şi plutirii atopice a eului liric.

Carmen C. Lasswell (filolog, dr. estetică)

Referințe critice:

Există aici nişte complexităţi delicate, „complexităţi simple” îţi vine să le spui, care cresc aproape pe furiş, lăsând cititorul uluit şi încântat de câte se pot întâmpla şi în ce puncte neaşteptate se poate ajunge din doar câteva expresii, din câteva cuvinte. Spiritualitatea Dianei Caragiu e una care se simte acasă în glume copilăreşti şi poante (anti)sentimentale, în ironie şi jocuri de cuvinte ghiduşe, dar şi în distorsiune suprarealistă, preocupare profetică şi surpriza viziunii, toate acestea intersectându-se sprinţar, însă, prin serialitate metaforică, în acelaşi poem, sau uneori chiar în acelaşi vers.

Chris Tănăsescu (MARGENTO)

Diana Caragiu are un talent care sclipeşte de la bun început şi de la prima lectură, o expresivitate şi o vitalitate de foarte bun augur.

Poeta deţine secretul unei muzicalităţi interioare, dovedeşte un interes evident în căutarea cuvintelor grele de sens, „născătoare” de imagini fine, uneori surprinzătoare.
Lirismul său ne trimite la originile aezilor, la cântecul sufletului care dă profunzimea ideilor sale, descoperitoare de lume.

A o eticheta ar fi prea devreme, ar fi mult prea simplist, căci poeta e la începutul „gâlcevii sale cu lumea”, caută sensurile existenţei. Interogaţiile şi răspunsurile sunt uneori candide.

Nu este o „fabricantă de texte”, ci mai degrabă o călătoare neobosită, în pelerinaj mistic (în sensul filozofic al cuvântului). O „creatoare” însetată de surse de inspiraţie creştină, asumate plenar. Toate drumurile duc la Adevăr, la Salvare, la ispăşirea/răstignirea prin cuvinte.

Poeta caută armonia, frumuseţea, poezia ei este un voiaj liric spre „dumnezeul extazelor”, în templul naturii şi al paradisului pe acest pământ.
Poezie a sentimentalităţii, cântare/încântare a Vieţii, a Dragostei, Diana Caragiu atinge conştiinţa şi sensibilitatea lectorului printr-o poezie morală, implicată în mersul lumii, traversează elegant fluviul unor percepţii afective şi culturale pertinente, luminoase.

Angela Mamier Nache

Volumul de versuri al Dianei Caragiu nu e doar o carte semnată de ea, ci e o lume. O lume pe care Diana a construit-o cu grijă, iar când a scos-o la lumină a făcut-o fără frici şi stângăcii. Axa e una temporală, însă o temporalitate subiectivă, cum vedem în versurile: „nu mai am ochi / am în schimb două cadrane mari / două ceasuri pentru aducere aminte” (fecundă). Timpul e marcant doar în măsura în care e trecut sau aproape de sfârşit – amurgul e prezent ca un fir roşu de-a lungul poemelor – e copilărie, e purtătorul celor morţi, e un spaţiu al amintirii care se lasă căutat: „mâine vom cumpăra raci / şi-i vom întreba cum dăm timpul înapoi / ei ştiu pe de rost mersul trecutului” (la ce oră ai spus că vii).
Fiecare loc şi fiecare sentiment sunt personificate. Zilele, cerul, scaunul, cuvintele – toate primesc un trup, o personalitate şi sunt puse pe treabă, au ceva de spus sau de făcut. În lumea Dianei nu sunt oameni. Există doar acel tu, acel destinatar aproape imperceptibil. Adevăratele entităţi sunt senzaţiile şi spaţiile, care se corporalizează şi desenează în poeme. Răspunsul… „poartă chipiu soldăţesc, / bocanci şi cureaua lată de piele bovină / pe care-şi ascute limba în fiecare dimineaţă (…) fiecare atingere ce vine către mine (…) linişte / păşeşte tăcerea” (la ce te bolovănezi) sau „să treacă şi noaptea asta, să nu se arunce în aer / să vină apoi roua în şosete căscate” (râdeam de moţul bascului).
Aproape că nu există vreun poem în care să nu fie personificat momentul cheie, sentimentul cheie. Şi aceste personificări devin prize cu realul nu prin asocierea imaginii, ci prin activităţile întreprinse. Fiindcă cerul salivează, liniştea are călcâiele crăpate, floarea de cactus pune cepuri, cuţitul cântă „ob-la-di, ob-la-da life goes on, bra”, liniştea stătea în cot, inima stătea priponită într-un gard şi multe alte activităţi care dau formă lumii închipuite de poeta Diana Caragiu. Multe imagini puternice, culori, sugestii. O lume care mi-a readus în suflet pictura impresioniştilor.

Respiră cu mine e un debut altfel ce nu încearcă alipirea de grupuri sau curente, ci doar de poezie prin conturarea unei lumi aparte, halucinante, în care viaţa parcă lipseşte (lipsa oamenilor), parcă explodează pătrunzând în fiecare spaţiu. Lectură plăcută!

Moni Stănilă

Cel mai greu în poezia actuală este să produci plusvaloare plecând de la sensibilitate şi credinţă. Cum să nu repeţi ce au spus atâţia alţii înainte? Cum să nu devii clişeistică? Diana Caragiu păşeşte pe o frânghie aşa de subţire! Curăţenia şi dorul de ceruri-nalte sunt constant umanizate de pofta de joacă, de amintiri fragile şi nebunatice, precum şi de nesfârşite tandreţuri. Un anumit curaj manifest pe toate planurile – de la imagini până la vocabular – înviorează versurile şi le face libere. Şi cum orice poezie adevărată este una a sentimentelor, în zvelta carte iubim, plângem şi zâmbim cu poeta fără să ştim prea bine de ce. Doar de amorul artei.

Felix Nicolau

Diana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o sintagmă din poemul „eu rămân” („eu n-am să plec, spun / eu sunt eu / tu poţi să potcoveşti un trifoi / dimineaţa ta ştie să stea în cumpănă / să ţină pe umeri două căldări goale / să mulgă a fi / să bem fără de moarte”), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit şi incitant volum de debut de acum, „Respiră cu mine”.

Textele ei sunt complice cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coşul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de-a face, limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace (şi bine face) în a „scrie” scenarii cu trepte independente între ele („timpul, desfăcut la doi nasturi, uşor indecent, croşetează / unul pe faţă, unul pe dos”), acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă uşurinţă, în permanenţă între ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligenţă electrică. 

Nicolae Tzone