Dumnezeu drăguţul

e atâta linişte în mine de-mi aud clipocitul sângelui

în care mi se scaldă toţi adormiţii neamului

din când în când, ei mi se-aşază pe mal şi-mi cântă un cântec de leagăn

un fel de „taci cu mama, las’ că trece”

eu le povestesc despre fricile mele

cum nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă

şi dau din cap cum că ştiu

în zori, le aranjez costumele negre, îi sărut prelung pe frunte şi le spun că mi-e dor

ştiţi, eu sunt casa voastră

în stânga, la intrare, sângele meu, în dreapta, apă de ploaie, vedere la cer

eu mai plec uneori la târg să cumpăr flori şi cireşe pentru toartele cănilor

şi-atunci îmi place să vă văd în poartă, în rând, gătiţi

cum îmi faceţi cu mâna până la capătul uliţei

din când în când, mă întorc şi îmi flutur şi eu braţele în aer

sunt din nou copil

am cozi împletite, picioare împleticite şi-un pumn de zarzăre

cu fiece zi vă simt mai aproape

zâmbesc şi aştept

în mine o voce sfioasă:

„un pahar cu apă, maică, un pahar cu apă”

m-aud spunând:

mi-e sete