Diana Caragiu: “Respiră cu mine”*
Când poezia
devine necesară ca aerul pe care îl respiri şi, printr-o complicată alchimie,
intră în câmpul semantic al sacrului, invitaţia „respiră cu mine” adresată
celuilalt aminteşte de secvenţa euharistică, de împărţirea trupului şi a sângelui,
de trădare, cădere şi de înălţare prin scris. Diana Caragiu ştie să sublimeze
miturile şi să lase ca esenţa lor să intre în poezie, pusă în valoare tocmai
printr-o minimă vizibilizare a eului liric: „vă spun totul despre mine”, citim
în poemul intitulat „sunt invizibilă”, dar receptării noastre nu i se oferă
decât o focalizare pe mitul christic: „linişte! / din coastă ţâşnesc sânge şi
apă / nu numai cu pâine veţi trăi, strigă piatra aruncată / în gura
mormântului”; ceea ce trebuie să înţelegem, de fapt, este că poezia are ca
direcţie/scop purificarea fiinţei, eliberarea din lut, din existenţa materială
şi intrarea într-un alt univers, al meditaţiei şi al „odihnei” oferite de
„umbra rănită a arborelui vieţii”, adică de sacrificiul divin al celui menit să
ia asupra sa păcatele tuturor.
Pentru o poetă
tânără, abordarea tematicii religioase ar putea părea, la prima vedere,
pretenţioasă şi nu lipsită de riscuri. Diana Caragiu ştie să evite capcanele
catehismului şi-şi construieşte textele poetice pornind dintr-o „margine a
zilei” (a luminii/a revelaţiei) care-i permite osmoza dintre sacru şi profan:
„împinge mocăniţa / să ardă cărbunele / şi pana scribului // iubirea e o chestiune
de gust, zise pescarul / descurcând năvodul / pâinea e frântă de oboseală / aşa
se împarte // memento mori / ce greu îmi pică asta / apoi o grădină ne-a prins
de mână / şi noi plângeam” („eden”).
Un „cântec
neterminat” se construieşte pe aceeaşi temă a sacrificiului christic: „calul
popii bate din aripi / apoi eu în faţa icoanei căutând / Dumnezeu îmi pune un
miel în braţe / şi iarăşi eu, care nu ştiu ce să fac cu atâta iubire”.
Lucrurile mărunte, obişnuite, devin purtătoare de sensuri fundamentale ale existenţei,
revelaţia de tip mistic putând fi declanşată de cele mai banale situaţii, cum
ar fi somnul „lângă mama în pat”: „fără să spun nimic / mă întind lângă mama în
pat / e răpusă de oboseală / stau aşa până îi este bine / oricât ar dura / mă
lipesc de ea ca un plasture / sub care durerea îşi pierde puterea”
(„ghetsimani”).
Pare limpede că,
în viziunea Dianei Caragiu, fiecare text pe care-l construieşte este o
rugăciune şi nu suntem departe de înţelegerea poetei însăşi ca o ipostază a
rugăciunii: „porumbeii aşteaptă la geam / mâna întinsă din care cad fărâme de
pâine // creanga pentru care am lăsat geamul deschis / stă să dea-n floare /
nici ea nu pricepe nimic / afară de rugăciunea care trece prin mine / luându-mă
cu ea” („acum”).
Sentimentul
tragic al timpului şi fragilitatea fiinţei umane sunt teme poetice vechi, dar
abordate într-o manieră nouă, cu gestica simplă şi nonşalantă a tinereţii care
se teme, de fapt, de orice, dar îşi neagă temerile cu violenţă: „la adăpostul
ei / dincolo de varga fricii / niciodată nu m-am văzut / mergând cu ochii închişi
pe străzile ţuguiate // nici pe voi nu v-am văzut / doar gura cerului căscată
deasupra mea / saliva şi mă priveghea / pe mine, mortul în straie de lume, / pe
mine, mortul dezbrăcat / şi scăldat în albia păcatului / unde o maică ţine un
giulgiu la piept // doar rugăciunea ei se aude / dincolo de morminte / lângă
Cel răstignit / lângă sufletul meu altoit” („cu umbra trasă până peste urechi”).
Deşi uneori pare
că preferă tematica de tipludic, deşi sunt poeme întregi în care se joacă şi îmbracă/alintă
cuvintele, ca pe păpuşi, Diana Caragiu este o poetă cu timbru grav şi original.
Valeria
Manta Tăicuțu
* Diana Caragiu: „Respiră cu
mine”, Bucureşti, Vinea, 2014.
(Articol apărut în revista “Bucovina Literară”, Serie nouă · Anul XXV · nr.
3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014, p. 65)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu