In memoriam

se dedică poetului Constantin Virgil Bănescu 

Poetul e în fața noastră și-așteaptă.

Noi ne uităm prin el și ni se pare că vedem ceva,

Ca o lumină deșirată într-un zid de mătase.

Și luăm cuvintele lui și cu bucurie le aruncăm în sus

Și așteptăm. Poetul le strânge între degete,

Împăturește în jurul lor cerul,

Apropie vârful țigării de soare și trage un fum.

Poetul stă în fața noastră și-așteaptă.

Noi ne uităm prin el și ni se pare că vedem ceva,

Ca o lumină deșirată într-un zid de mătase.

Ne căutăm de cer, și nu e același.

Nici noi nu mai suntem aceiași

Când ne salutăm în numele lui la plecare.

Și când ieșim pe ușa îngustă, nu ne vine să credem.

În fața noastră, în prag, poetul așteaptă

Să trecem prin el, unul câte unul, ca prin noi înșine.

Poetul e un început de lume.

Poetul e un sfârșit de lume.

Poetul e lumea neîncepută și nesfârșită,

Lovindu-ne ca o veste de care nu știm

Dacă să ne întristăm sau să ne bucurăm,

Știm doar că în noaptea din noi răsar stele. 

Târgoviște 

30 Mai 2014

Oglinzi poetice (Cărțile pe masă)

„N-avem voie să fim obosiți/ când ziua genunchii își strânge?“ Nu, îi răspund lui Florin Caragiu, chiar dacă vrednic este lucrătorul (poetic) de plata sa. Neodihna autorului vine dintr-un apofatism discret, din ceea ce subzistă, nerostit, dincolo de cuvinte.

On reste sur sa soif, ar zice francezul. Și aceasta nu pentru că în Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) relieful semantic al imaginilor ar fi erodat: „calci foarte încet,/ încât mi se-ascute auzul/ și miliarde de voci aleargă în el/ pe loc / ca pe o bandă rulantă,/ spunând lucruri care opresc/ expansiunea universului“.

Dacă ar fi scris proză, Florin Caragiu ar fi făcut-o probabil în focalizare internă, e la el un ochi interior care învăluie, întotdeauna cu dragoste, lucrurile și ființele: „dacă nu mai poți trage spațiul afară/ din tine, lasă-l să crească“.

Nu întâmplător, dominanta preocupărilor poetului este iconicul, raportul conceptual al obiectului cu Chipul, tensiunea asimptotică înspre Divinitate. Surprinzător însă (sau poate nu), planurile nu sunt disjuncte, imanentul conține virtual transcendentul în măsura în care, potrivit vechiului dicton arab, „frumusețea e în ochiul care privește“. Fără opinteli metafizice, fără (neo)gnostica fractură ontologică dintre suflet și trup, dintre lucru și idee (noema, dar și eido): „cerul se-nfășoară în jurul grădinii/ amesteci miere și lămâie în ceașca de ceai“. E „un om cu două inimi“ poetul, amândouă din carne și amândouă din duh, atot-izvorând iubirea ca fenomen ideomotor al întregii zidiri: iubirea de soție (căreia de altfel îi dedică volumul), de rândunele sau, de ce nu, de autostrăzi.

La aceeași editură, în același format și prefațată tot de Carmen Lasswell, cartea Dianei Caragiu aparține animei (fără umbră) lui Florin, care ne invită la un „exercițiu de respirație“.

Dacă-mi este permisă o lectură jucăușă a pactului de lectură din titlu, inima are nevoie de plămâni. „Arta nu reflectă, ci produce realitate“, observă pe bună dreptate prefațatoarea: „când ziua face cumpănă în poarta nopții/ și luna se dezbracă în picioare/ să nu ne dezlipim retina“.

Eul poetic al lui Florin e discret, oarecum retractil (dintr-o smerenie pe care sunt convins că și-o ignoră), poezia Dianei e în schimb explozivă, solară, dinamică. Din coliziunea de imagini de pe axa sintagmei țâșnește, paradigmatic, metafora, luminoasă chiar și atunci (poate mai ales atunci) când e tristă: „ce frumos se întinde peste noi moartea,/ clipește des, vinovată și nevrotică,/ așa trece/ viața/ pe drumul spre mine o văd cum se pierde/ în bluza ei roz, cu fustă pepită și pantofii mamei/ absentă ridică din umeri, vorbește singură/ ar vrea să plângă,/ buza de jos îi tremură/ își aduce aminte că e frumoasă și merită trăită“.

Două oglinzi poetice reflectându-se una în alta, volumele semnate de Diana și Florin Caragiu refac, fiecare în felul său, drumul mereu înnoit al metaforei. Cu multă dragoste, căci dragostea niciodată nu cade. Iar restul nu-i decât literatură...

Lect. univ. dr. Virgil Borcan 

(Text apărut în „Lumina literară și artistică“, nr. 2, Mai 2014, p. 2.)

Diana Caragiu: “Respiră cu mine” (recenzie de Valeria Manta Tăicuțu la volumul "Respiră cu mine" (Vinea, 2014), apărută în revista "Bucovina Literară")

Diana Caragiu: “Respiră cu mine”*

Când poezia devine necesară ca aerul pe care îl respiri şi, printr-o complicată alchimie, intră în câmpul semantic al sacrului, invitaţia „respiră cu mine” adresată celuilalt aminteşte de secvenţa euharistică, de împărţirea trupului şi a sângelui, de trădare, cădere şi de înălţare prin scris. Diana Caragiu ştie să sublimeze miturile şi să lase ca esenţa lor să intre în poezie, pusă în valoare tocmai printr-o minimă vizibilizare a eului liric: „vă spun totul despre mine”, citim în poemul intitulat „sunt invizibilă”, dar receptării noastre nu i se oferă decât o focalizare pe mitul christic: „linişte! / din coastă ţâşnesc sânge şi apă / nu numai cu pâine veţi trăi, strigă piatra aruncată / în gura mormântului”; ceea ce trebuie să înţelegem, de fapt, este că poezia are ca direcţie/scop purificarea fiinţei, eliberarea din lut, din existenţa materială şi intrarea într-un alt univers, al meditaţiei şi al „odihnei” oferite de „umbra rănită a arborelui vieţii”, adică de sacrificiul divin al celui menit să ia asupra sa păcatele tuturor.

Pentru o poetă tânără, abordarea tematicii religioase ar putea părea, la prima vedere, pretenţioasă şi nu lipsită de riscuri. Diana Caragiu ştie să evite capcanele catehismului şi-şi construieşte textele poetice pornind dintr-o „margine a zilei” (a luminii/a revelaţiei) care-i permite osmoza dintre sacru şi profan: „împinge mocăniţa / să ardă cărbunele / şi pana scribului // iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul / descurcând năvodul / pâinea e frântă de oboseală / aşa se împarte // memento mori / ce greu îmi pică asta / apoi o grădină ne-a prins de mână / şi noi plângeam” („eden”).

Un „cântec neterminat” se construieşte pe aceeaşi temă a sacrificiului christic: „calul popii bate din aripi / apoi eu în faţa icoanei căutând / Dumnezeu îmi pune un miel în braţe / şi iarăşi eu, care nu ştiu ce să fac cu atâta iubire”. Lucrurile mărunte, obişnuite, devin purtătoare de sensuri fundamentale ale existenţei, revelaţia de tip mistic putând fi declanşată de cele mai banale situaţii, cum ar fi somnul „lângă mama în pat”: „fără să spun nimic / mă întind lângă mama în pat / e răpusă de oboseală / stau aşa până îi este bine / oricât ar dura / mă lipesc de ea ca un plasture / sub care durerea îşi pierde puterea” („ghetsimani”).

Pare limpede că, în viziunea Dianei Caragiu, fiecare text pe care-l construieşte este o rugăciune şi nu suntem departe de înţelegerea poetei însăşi ca o ipostază a rugăciunii: „porumbeii aşteaptă la geam / mâna întinsă din care cad fărâme de pâine // creanga pentru care am lăsat geamul deschis / stă să dea-n floare / nici ea nu pricepe nimic / afară de rugăciunea care trece prin mine / luându-mă cu ea” („acum”).

Sentimentul tragic al timpului şi fragilitatea fiinţei umane sunt teme poetice vechi, dar abordate într-o manieră nouă, cu gestica simplă şi nonşalantă a tinereţii care se teme, de fapt, de orice, dar îşi neagă temerile cu violenţă: „la adăpostul ei / dincolo de varga fricii / niciodată nu m-am văzut / mergând cu ochii închişi pe străzile ţuguiate // nici pe voi nu v-am văzut / doar gura cerului căscată deasupra mea / saliva şi mă priveghea / pe mine, mortul în straie de lume, / pe mine, mortul dezbrăcat / şi scăldat în albia păcatului / unde o maică ţine un giulgiu la piept // doar rugăciunea ei se aude / dincolo de morminte / lângă Cel răstignit / lângă sufletul meu altoit” („cu umbra trasă până peste urechi”).

Deşi uneori pare că preferă tematica de tipludic, deşi sunt poeme întregi în care se joacă şi îmbracă/alintă cuvintele, ca pe păpuşi, Diana Caragiu este o poetă cu timbru grav şi original.

Valeria Manta Tăicuțu

* Diana Caragiu: „Respiră cu mine”, Bucureşti, Vinea, 2014.

(Articol apărut în revista “Bucovina Literară”, Serie nouă · Anul XXV · nr. 3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014, p. 65)

nu se numește

bârna ce-ți traversează ochiul

adevărul ce stă în cumpănă pe ea

și cocoșul în șpagat perfect

spânzurând arginți de incisivii unui cui

bătut la cap până când

floarea a sângerat și a crăpat

durerea a coborât în călcâie

răsucite sunt căile

până nu demult ne-am mutat într-un tren de noapte

căutam o grăunță să-i șterg sudoarea de pe frunte

să mă plec la picioarele ei

și apoi calul acela cu copita în trifoi

izbind acoperișul gardianului învârtind la flașnetă

pulpa zilei reținute pentru un cockteil

băut la scoarța poemului

cu gnomul rotund și vesel mirosind a pământ

trăgându-se de bretelele pantalonilor tirolezi

trimițându-mă iarăși în morții mei

să fac o tură, să văd cum se respiră acolo jos

să mă întorc mai vie decât am plecat 

Prefață și referințe critice la volumul: Diana Caragiu "Respiră cu mine" (Vinea, 2014)

Prefață

Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiţie dinamică, pe care critica nouă a numit-o şi „continuare ruptoare”, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar şi poate, poeta are „nerv”. Ştie să se avânte pe firul întins din cuvinte ca un acrobat pe sârmă. La acest nivel, sinapsele verbale par că traduc mişcarea nervilor şi a reflexelor nervoase, care manifestă un comportament ce contrariază aşteptările, induc mici şocuri kinestezice şi respiratorii, care, repetate ritmic, ne învaţă cum să respirăm existenţa ALTFEL decât în mod obişnuit. Această descătuşare a mişcării devenită posibilă prin procedee poetice este esenţială pentru o întemeiere întrupată a unei gândiri înnoite. Raportul dintre excitaţie şi inhibiţie cunoaşte acum o modificare fundamentală. În această zonă subliminală se nasc nu atât idei şi semnificaţii distincte, cât, putem spune, aici ia fiinţă ATMOSFERA în care ele pot respira şi trăi.

În acest sens, foarte bine ales ne apare titlul volumului „Respiră cu mine”. Mişcarea nervului reflectă sinergia dintre spaţiu şi fiinţă. Din felul cum zvâcneşte nervul, se secretă virtual însăşi imaginea unei anumite realităţi, universul poetic fiind o existenţă, după cum se ştie, POSTERIOARĂ, nu anterioară REACŢIEI subiectului. Tocmai această reactivitate are putere constituantă de lume. În cazul lui Mozart, s-a spus, viteza gândului trăită ca posibilă determină desfacerea spre Viaţă a acelor structuri morbide şi masificate care exercită o presiune continuă asupra sistemului nervos, cel care, de fapt, opune rezistenţă tuturor factorilor adverşi şi astfel consumă masiv şi sistematic energie. Ei, dacă această atmosferă de apăsare tracasantă cu care nervii, de altfel, s-au învăţat va fi suspendată brusc şi se va face vid, atunci fibra nervoasă – atât cea senzitivă, cât şi cea motorie – brusc va cunoaşte o tresărire intensă, ca un fel de zbatere în gol generatoare de electricitate poetică.

În poezia Dianei Caragiu astfel de descărcări electrice ne întâmpină la tot pasul. Poeta ştie cum să pună şi apoi subit să-şi ia mâna de pe lucruri. Lucrează predilect cu gestul, cu mâna, cu inducţia adesea cutremurătoare a unei fine atingeri, dozate astfel cu bună ştiinţă. Vocabulele bolovănoase ce-i ies în cale stau acolo nu ca nişte pietre de poticnire, ci ca nişte prilejuri de a demonstra virtuţile „jocului de picioare” ce ştie să dezamorseze cu nonşalanţă bombele. Gesticulaţia ce se vrea împănată cu savoare teatrală, vocalitatea orientată cu faţă, cu piept, cu arătător cu tot spre interlocutor, nelipsită fiind, altminteri, de accente gureşe, toate acestea emană un farmec viguros, demonstrând încă o dată puterea atitudinii, triumful simulărilor imaginare întemeiate pe o conduită neezitantă.

Arta nu reflectă, ci produce realitate. Îţi trebuie curaj şi chiar oarecare „tupeu”, în sensul bun al cuvântului, ca să înfrunţi, astfel, o gramaticalitate deterministă şi obtuză şi până la urmă să reuşeşti să scurtcircuitezi acele sinapse atavice cu care vechea ţesătură a lumii se arată solidară. Diana Caragiu e, însă, o fiinţă temerară. Ea pune pasul apăsat şi înaintează cu ochii închişi pe străzile ţuguiate...

În acest context, lumea devine, cum spunea Merleau-Ponty, un predicat antropologic. Poemul intitulat „Stâng, drept, stâng, drept” e unul captivant, foarte bine scris. Continuarea ruptoare funcţionează aici atât de bine, încât receptorul poate fi dus cu preşul mult şi bine, fără a conştientiza imediat faptul că referinţa la care el se gândea deja s-a schimbat... Poeta e pricepută în a pune în scenă astfel de mutaţii neanunţate. Iată cum sună finalul neanunţat al poemului menţionat: „şi, katiuşa,/ vino şi tu mai aproape...” Acest „şi”, aparent nejustificat în contextul logic al lecturii, seamănă cu alunecarea artistică a patinatorului, care cu aceeaşi graţie înaintează şi cu spatele, şi cu faţa. 
Ritmul şi percuţia propulsate cel mai adesea prin amorsarea sincopelor reprezintă un mod de detentă textuală privilegiat de poetă. Cuvintele zvâcnesc cu nişte reflexe rotuliene ce aruncă genunchii în zbor peste spaţiu, şi, totuşi, nu se semnalează stări de aprindere şi de înfierbântare dintre cele aşteptate să se întâmple, consecutive unui consum de efort masiv şi unor mişcări antrenând forţele de frecare cu aerul. Nu se aud gâfâituri de niciunde. Ţinuta actantului spinto-poetic e în următoarea secundă mai relaxată decât niciodată. Urmele efortului absente încalcă fulminant legea conservării energiei. Driblingurile făcute printre cuvinte, lucruri şi sentimente ne sugerează un dans complicat în care picioarele nu se încurcă între ele, deşi au toate şansele s-o facă. Salturile de plan şi de perspectivă, micşorând sau dilatând subit imaginile în raport cu apropierea de observator, transcend cu graţie logica de fier a intervalului, desfac chingile lui res extensa, pe care e ca şi când îl desfiinţează printr-o mutaţie instantanee, asta vrea să spună, o mutaţie întâmplată atât de rapid, ca şi când nu s-ar fi întâmplat. Cel mai adesea, prezentul referinţei nu urmează să fie sudat cu trecutul ei, deşi timpul continuu şi coeziv al gesticulaţiei, ce nu cunoaşte perturbaţii, vine să dezmintă această ruptură asumată cu dezinvoltură. Pe unde trece, acest tren de unde poetice stârneşte curenţi de aer ce alungă aerul stătut.

Un poem frumos lucrat ni se pare a fi şi „la marginea zilei”. Aici apare pus la lucru un notoriu principiu de poetică: mai ales autoreflectându-se se propulsează şi se transformă textul. Reflectările, similitudinile, omofoniile, omologiile suscită decalaj şi relansare. În prim-plan ţâşneşte un numitor comun de toată frumuseţea, la care se împart fără zecimale inutile toate celelalte imagini, sonore, vizuale, tactile etc., rotite de caruselul textului, şi acest numitor comun este... capra. În orice direcţie am privi, se formează uşor izotropii, parafraze. Capra mică mestecă mărunt. Iată o metaforă structurală a literalităţii, ce ne aduce-n memorie litera jucăuşă a lui Hawthorne. Piatra crăpată în patru e o expresie anagramată în cuvântul capră, capra patrupedă, desigur, nu e de uitat nici acest amănunt. Cine sare de pe un picior pe altul o face pentru că şi capra sare, dar şi pentru că a sări capra e un joc îndrăgit de orice copil. Palmele se suprapun cu câmpul pentru că din ambele mănâncă ea... căpriţa tza.

Efectul consecutiv poartă un nume în poetică: „lampa lui Aladin”, cea ţinând închise în ea lumi uriaşe, aşa cum o literă-sămânţă strânge în ea un cuvânt-arbore. Cu liniile ei cotite, palma aminteşte de brazdele câmpului. Palma e un câmp miniatural, câmpul, o palmă uriaşă. Miniaturizarea aminteşte continuu de natura culturală, de natura de artefact a imaginii poetice, care se situează mai presus de referenţi şi pe care îi mişcă aşa cum vrea ea, având putere ludică şi spirituală asupra lor. „Capra se uită la mine. Eu îmi văd chipul”. În acest punct de reuşită extravazare textuală, proiecţia în afară a imaginii de sine consfinţeşte triumful subiectului zerologic, care se află pretutindeni şi nicăieri şi pentru care toate, inclusiv eul propriu, sunt perspectivate ca nişte clare figuri de lumină.

Să nu uităm că esenţa poeziei e dată de figură, de trop, implicit sau explicit figura găsindu-se în orice punct. Gulerul brodat iarăşi apare ca o punere în abisal a aceloraşi evenimente, broderia aruncând un link subliminal spre floricelele mestecate de capră. Textul se remarcă şi printr-o sintaxă care dansează, ducând la încrucişări de gene semantice, un proces necesar pentru a da curs atât intropatiilor, cât şi plutirii atopice a eului liric.

Carmen C. Lasswell (filolog, dr. estetică)

Referințe critice:

Există aici nişte complexităţi delicate, „complexităţi simple” îţi vine să le spui, care cresc aproape pe furiş, lăsând cititorul uluit şi încântat de câte se pot întâmpla şi în ce puncte neaşteptate se poate ajunge din doar câteva expresii, din câteva cuvinte. Spiritualitatea Dianei Caragiu e una care se simte acasă în glume copilăreşti şi poante (anti)sentimentale, în ironie şi jocuri de cuvinte ghiduşe, dar şi în distorsiune suprarealistă, preocupare profetică şi surpriza viziunii, toate acestea intersectându-se sprinţar, însă, prin serialitate metaforică, în acelaşi poem, sau uneori chiar în acelaşi vers.

Chris Tănăsescu (MARGENTO)

Diana Caragiu are un talent care sclipeşte de la bun început şi de la prima lectură, o expresivitate şi o vitalitate de foarte bun augur.

Poeta deţine secretul unei muzicalităţi interioare, dovedeşte un interes evident în căutarea cuvintelor grele de sens, „născătoare” de imagini fine, uneori surprinzătoare.
Lirismul său ne trimite la originile aezilor, la cântecul sufletului care dă profunzimea ideilor sale, descoperitoare de lume.

A o eticheta ar fi prea devreme, ar fi mult prea simplist, căci poeta e la începutul „gâlcevii sale cu lumea”, caută sensurile existenţei. Interogaţiile şi răspunsurile sunt uneori candide.

Nu este o „fabricantă de texte”, ci mai degrabă o călătoare neobosită, în pelerinaj mistic (în sensul filozofic al cuvântului). O „creatoare” însetată de surse de inspiraţie creştină, asumate plenar. Toate drumurile duc la Adevăr, la Salvare, la ispăşirea/răstignirea prin cuvinte.

Poeta caută armonia, frumuseţea, poezia ei este un voiaj liric spre „dumnezeul extazelor”, în templul naturii şi al paradisului pe acest pământ.
Poezie a sentimentalităţii, cântare/încântare a Vieţii, a Dragostei, Diana Caragiu atinge conştiinţa şi sensibilitatea lectorului printr-o poezie morală, implicată în mersul lumii, traversează elegant fluviul unor percepţii afective şi culturale pertinente, luminoase.

Angela Mamier Nache

Volumul de versuri al Dianei Caragiu nu e doar o carte semnată de ea, ci e o lume. O lume pe care Diana a construit-o cu grijă, iar când a scos-o la lumină a făcut-o fără frici şi stângăcii. Axa e una temporală, însă o temporalitate subiectivă, cum vedem în versurile: „nu mai am ochi / am în schimb două cadrane mari / două ceasuri pentru aducere aminte” (fecundă). Timpul e marcant doar în măsura în care e trecut sau aproape de sfârşit – amurgul e prezent ca un fir roşu de-a lungul poemelor – e copilărie, e purtătorul celor morţi, e un spaţiu al amintirii care se lasă căutat: „mâine vom cumpăra raci / şi-i vom întreba cum dăm timpul înapoi / ei ştiu pe de rost mersul trecutului” (la ce oră ai spus că vii).
Fiecare loc şi fiecare sentiment sunt personificate. Zilele, cerul, scaunul, cuvintele – toate primesc un trup, o personalitate şi sunt puse pe treabă, au ceva de spus sau de făcut. În lumea Dianei nu sunt oameni. Există doar acel tu, acel destinatar aproape imperceptibil. Adevăratele entităţi sunt senzaţiile şi spaţiile, care se corporalizează şi desenează în poeme. Răspunsul… „poartă chipiu soldăţesc, / bocanci şi cureaua lată de piele bovină / pe care-şi ascute limba în fiecare dimineaţă (…) fiecare atingere ce vine către mine (…) linişte / păşeşte tăcerea” (la ce te bolovănezi) sau „să treacă şi noaptea asta, să nu se arunce în aer / să vină apoi roua în şosete căscate” (râdeam de moţul bascului).
Aproape că nu există vreun poem în care să nu fie personificat momentul cheie, sentimentul cheie. Şi aceste personificări devin prize cu realul nu prin asocierea imaginii, ci prin activităţile întreprinse. Fiindcă cerul salivează, liniştea are călcâiele crăpate, floarea de cactus pune cepuri, cuţitul cântă „ob-la-di, ob-la-da life goes on, bra”, liniştea stătea în cot, inima stătea priponită într-un gard şi multe alte activităţi care dau formă lumii închipuite de poeta Diana Caragiu. Multe imagini puternice, culori, sugestii. O lume care mi-a readus în suflet pictura impresioniştilor.

Respiră cu mine e un debut altfel ce nu încearcă alipirea de grupuri sau curente, ci doar de poezie prin conturarea unei lumi aparte, halucinante, în care viaţa parcă lipseşte (lipsa oamenilor), parcă explodează pătrunzând în fiecare spaţiu. Lectură plăcută!

Moni Stănilă

Cel mai greu în poezia actuală este să produci plusvaloare plecând de la sensibilitate şi credinţă. Cum să nu repeţi ce au spus atâţia alţii înainte? Cum să nu devii clişeistică? Diana Caragiu păşeşte pe o frânghie aşa de subţire! Curăţenia şi dorul de ceruri-nalte sunt constant umanizate de pofta de joacă, de amintiri fragile şi nebunatice, precum şi de nesfârşite tandreţuri. Un anumit curaj manifest pe toate planurile – de la imagini până la vocabular – înviorează versurile şi le face libere. Şi cum orice poezie adevărată este una a sentimentelor, în zvelta carte iubim, plângem şi zâmbim cu poeta fără să ştim prea bine de ce. Doar de amorul artei.

Felix Nicolau

Diana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o sintagmă din poemul „eu rămân” („eu n-am să plec, spun / eu sunt eu / tu poţi să potcoveşti un trifoi / dimineaţa ta ştie să stea în cumpănă / să ţină pe umeri două căldări goale / să mulgă a fi / să bem fără de moarte”), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit şi incitant volum de debut de acum, „Respiră cu mine”.

Textele ei sunt complice cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coşul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de-a face, limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace (şi bine face) în a „scrie” scenarii cu trepte independente între ele („timpul, desfăcut la doi nasturi, uşor indecent, croşetează / unul pe faţă, unul pe dos”), acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă uşurinţă, în permanenţă între ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligenţă electrică. 

Nicolae Tzone