legendă

pe bancheta din spate a mașinii 
ulise rupe coceni pe genunchii lui vânjoși.

seva, spune el, stă în ciocul florii nemișcate.

peste apa tăcută podul trece fluierând,

absent ca o lăcustă pe mare,

visând cu ochii deschiși

la cana de vin beată, rezemată de piciorul lui.

mahalaua își suflecă nervii.

e trecut de miezul nopții.

vântul adie prin umbra mea elastică,

sângele nostru încearcă s-o țină drept spre casă,

unde o liniște adâncă se zvârcolește.

e frig,

să aruncăm în sobă cuvinte noduroase.

la cote de himalaye

gâturile noastre escaladează dorințe

fericirea

ni se coșcovește

pielea îi crapă

i se smochinește carnea

ochii ei mulți ne privesc prin geamlâc

ca un copil îngrozit

care nu știe ce i se-ntâmplă

alergăm desculți în drum după căruțe

adunăm bălegar, îl amestecăm bine cu fân

și-o cârpim în fund

și, Doamne, câte muște de căcat

roiesc în jurul nostru!

din genunchi ne cresc flori de nu-mă-uita

jos, la câmpie

străzile sunt bântuite, poartă cearcăne adânci

cochetă în faldurile mantiei sale

Dunărea își desface evantaiul

peste cerul pios aruncă ocheade ca o femeie bine dispusă

desculți, sub felinarele aprinse,

greierii își freacă picioarele deasupra soneriei de urgență

coasta ni se dezvelește, sălciile plâng răsucite de vânt

dimineață ne-am întors acasă

patul era un imens poem

în care ne-am aruncat osteniți

timp ridat

ne apasă pe pleoape

tăcerile înghețate cu nasurile lor roșii de bețive, cu boturile ascuțite

ascunse mereu în gulere de vulpi

toate încap în burta cerului

așteptam la marginea unui cuvânt decapitat cu mâinile la spate

ne-am ascuns sub iarbă

cuțitele ne latră sub limbă

noaptea moare lipită de zid

acum știm

apele care au dezertat fără să privească înapoi

au fost nevinovate

bărbierul din rahova

la barbă doi

și să nu te chelească prea tare

nici nu știu dacă trebuie să te tunzi

ai bani?

nu prea, am cumpărat o groază de chestii

Ciu  Li avea urechi perfecte, știa să asculte ca nimeni alta

îi plăceau liliputanii

nu putea să spună exact de ce

cred că i s-a declanșat în primăvara aceea

când unul din ăștia stătea pitit după cireșul japonez

era înflorit în partea dreaptă a verandei

fusese mâna arhitectului peisagist

pe genunchi își legăna fricile,

când adormeau le închidea în casă și pleca să colinde străzile

era război, ții minte?

ea îți căra ranița

într-o zi ai explodat, ai călcat pe o bombă artizanală

tocmai când spuneai că trebuie schimbat ceva esențial,

că lumea nu este nici bună, nici rea

la comisura gurii, zâmbetul stă chircit

nu mă părăsi!

te-a cam chelit! nu-i nimic.

îmi place aerul ăsta, jumătate fumé, jumătate olé

despre caravana circului nu vorbim acum