terapie intensivă

aș vrea să prind viața de sfârc

și chiar dacă nu curge lapte

simplul gest de a sta culcată la pieptul ei

mă va liniști și mă va face să gânguresc fericită

moartea se joacă printre uluci

nu are aer, dați-i aer, nu respiră

ieșiți afară, nu aveți voie aici

aduceți trusa, intubați-l

acum e mai bine

putem coborî toate treptele

nu ne mai dor gleznele

lumea se uită pe vizor

nu ne recunoaște și nu ne dă drumul

vom înnopta departe în mica odaie

nu mă gândesc la nimic

doar coasta mi se rupe iar și iar

pierd calciu, ți-am spus?!

mă gândeam că nu contează

fiul risipitor

coborau îngerii din cer

și-și ștergeau aripile de sternul meu

nările mele ascuțeau vertebra aerului

până când s-a făcut gorun

și ochiul mi-a devenit iarăși bun

privirea s-a dat jos din tun

bum-bum

bum-bum

inima se face scrum

un babuin face zoom

și calul bate în covată

ihaha, ce pingea!

cerul sare șotronul cu cheia după gât

tăticul nu-i acasă?

cum cine sunt?! sunt copilul, ăla rătăcitu’

am o vizionare

am rezervat un loc cu verdeață și fără suspine

In memoriam

se dedică poetului Constantin Virgil Bănescu 

Poetul e în fața noastră și-așteaptă.

Noi ne uităm prin el și ni se pare că vedem ceva,

Ca o lumină deșirată într-un zid de mătase.

Și luăm cuvintele lui și cu bucurie le aruncăm în sus

Și așteptăm. Poetul le strânge între degete,

Împăturește în jurul lor cerul,

Apropie vârful țigării de soare și trage un fum.

Poetul stă în fața noastră și-așteaptă.

Noi ne uităm prin el și ni se pare că vedem ceva,

Ca o lumină deșirată într-un zid de mătase.

Ne căutăm de cer, și nu e același.

Nici noi nu mai suntem aceiași

Când ne salutăm în numele lui la plecare.

Și când ieșim pe ușa îngustă, nu ne vine să credem.

În fața noastră, în prag, poetul așteaptă

Să trecem prin el, unul câte unul, ca prin noi înșine.

Poetul e un început de lume.

Poetul e un sfârșit de lume.

Poetul e lumea neîncepută și nesfârșită,

Lovindu-ne ca o veste de care nu știm

Dacă să ne întristăm sau să ne bucurăm,

Știm doar că în noaptea din noi răsar stele. 

Târgoviște 

30 Mai 2014

Oglinzi poetice (Cărțile pe masă)

„N-avem voie să fim obosiți/ când ziua genunchii își strânge?“ Nu, îi răspund lui Florin Caragiu, chiar dacă vrednic este lucrătorul (poetic) de plata sa. Neodihna autorului vine dintr-un apofatism discret, din ceea ce subzistă, nerostit, dincolo de cuvinte.

On reste sur sa soif, ar zice francezul. Și aceasta nu pentru că în Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) relieful semantic al imaginilor ar fi erodat: „calci foarte încet,/ încât mi se-ascute auzul/ și miliarde de voci aleargă în el/ pe loc / ca pe o bandă rulantă,/ spunând lucruri care opresc/ expansiunea universului“.

Dacă ar fi scris proză, Florin Caragiu ar fi făcut-o probabil în focalizare internă, e la el un ochi interior care învăluie, întotdeauna cu dragoste, lucrurile și ființele: „dacă nu mai poți trage spațiul afară/ din tine, lasă-l să crească“.

Nu întâmplător, dominanta preocupărilor poetului este iconicul, raportul conceptual al obiectului cu Chipul, tensiunea asimptotică înspre Divinitate. Surprinzător însă (sau poate nu), planurile nu sunt disjuncte, imanentul conține virtual transcendentul în măsura în care, potrivit vechiului dicton arab, „frumusețea e în ochiul care privește“. Fără opinteli metafizice, fără (neo)gnostica fractură ontologică dintre suflet și trup, dintre lucru și idee (noema, dar și eido): „cerul se-nfășoară în jurul grădinii/ amesteci miere și lămâie în ceașca de ceai“. E „un om cu două inimi“ poetul, amândouă din carne și amândouă din duh, atot-izvorând iubirea ca fenomen ideomotor al întregii zidiri: iubirea de soție (căreia de altfel îi dedică volumul), de rândunele sau, de ce nu, de autostrăzi.

La aceeași editură, în același format și prefațată tot de Carmen Lasswell, cartea Dianei Caragiu aparține animei (fără umbră) lui Florin, care ne invită la un „exercițiu de respirație“.

Dacă-mi este permisă o lectură jucăușă a pactului de lectură din titlu, inima are nevoie de plămâni. „Arta nu reflectă, ci produce realitate“, observă pe bună dreptate prefațatoarea: „când ziua face cumpănă în poarta nopții/ și luna se dezbracă în picioare/ să nu ne dezlipim retina“.

Eul poetic al lui Florin e discret, oarecum retractil (dintr-o smerenie pe care sunt convins că și-o ignoră), poezia Dianei e în schimb explozivă, solară, dinamică. Din coliziunea de imagini de pe axa sintagmei țâșnește, paradigmatic, metafora, luminoasă chiar și atunci (poate mai ales atunci) când e tristă: „ce frumos se întinde peste noi moartea,/ clipește des, vinovată și nevrotică,/ așa trece/ viața/ pe drumul spre mine o văd cum se pierde/ în bluza ei roz, cu fustă pepită și pantofii mamei/ absentă ridică din umeri, vorbește singură/ ar vrea să plângă,/ buza de jos îi tremură/ își aduce aminte că e frumoasă și merită trăită“.

Două oglinzi poetice reflectându-se una în alta, volumele semnate de Diana și Florin Caragiu refac, fiecare în felul său, drumul mereu înnoit al metaforei. Cu multă dragoste, căci dragostea niciodată nu cade. Iar restul nu-i decât literatură...

Lect. univ. dr. Virgil Borcan 

(Text apărut în „Lumina literară și artistică“, nr. 2, Mai 2014, p. 2.)

Diana Caragiu: “Respiră cu mine” (recenzie de Valeria Manta Tăicuțu la volumul "Respiră cu mine" (Vinea, 2014), apărută în revista "Bucovina Literară")

Diana Caragiu: “Respiră cu mine”*

Când poezia devine necesară ca aerul pe care îl respiri şi, printr-o complicată alchimie, intră în câmpul semantic al sacrului, invitaţia „respiră cu mine” adresată celuilalt aminteşte de secvenţa euharistică, de împărţirea trupului şi a sângelui, de trădare, cădere şi de înălţare prin scris. Diana Caragiu ştie să sublimeze miturile şi să lase ca esenţa lor să intre în poezie, pusă în valoare tocmai printr-o minimă vizibilizare a eului liric: „vă spun totul despre mine”, citim în poemul intitulat „sunt invizibilă”, dar receptării noastre nu i se oferă decât o focalizare pe mitul christic: „linişte! / din coastă ţâşnesc sânge şi apă / nu numai cu pâine veţi trăi, strigă piatra aruncată / în gura mormântului”; ceea ce trebuie să înţelegem, de fapt, este că poezia are ca direcţie/scop purificarea fiinţei, eliberarea din lut, din existenţa materială şi intrarea într-un alt univers, al meditaţiei şi al „odihnei” oferite de „umbra rănită a arborelui vieţii”, adică de sacrificiul divin al celui menit să ia asupra sa păcatele tuturor.

Pentru o poetă tânără, abordarea tematicii religioase ar putea părea, la prima vedere, pretenţioasă şi nu lipsită de riscuri. Diana Caragiu ştie să evite capcanele catehismului şi-şi construieşte textele poetice pornind dintr-o „margine a zilei” (a luminii/a revelaţiei) care-i permite osmoza dintre sacru şi profan: „împinge mocăniţa / să ardă cărbunele / şi pana scribului // iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul / descurcând năvodul / pâinea e frântă de oboseală / aşa se împarte // memento mori / ce greu îmi pică asta / apoi o grădină ne-a prins de mână / şi noi plângeam” („eden”).

Un „cântec neterminat” se construieşte pe aceeaşi temă a sacrificiului christic: „calul popii bate din aripi / apoi eu în faţa icoanei căutând / Dumnezeu îmi pune un miel în braţe / şi iarăşi eu, care nu ştiu ce să fac cu atâta iubire”. Lucrurile mărunte, obişnuite, devin purtătoare de sensuri fundamentale ale existenţei, revelaţia de tip mistic putând fi declanşată de cele mai banale situaţii, cum ar fi somnul „lângă mama în pat”: „fără să spun nimic / mă întind lângă mama în pat / e răpusă de oboseală / stau aşa până îi este bine / oricât ar dura / mă lipesc de ea ca un plasture / sub care durerea îşi pierde puterea” („ghetsimani”).

Pare limpede că, în viziunea Dianei Caragiu, fiecare text pe care-l construieşte este o rugăciune şi nu suntem departe de înţelegerea poetei însăşi ca o ipostază a rugăciunii: „porumbeii aşteaptă la geam / mâna întinsă din care cad fărâme de pâine // creanga pentru care am lăsat geamul deschis / stă să dea-n floare / nici ea nu pricepe nimic / afară de rugăciunea care trece prin mine / luându-mă cu ea” („acum”).

Sentimentul tragic al timpului şi fragilitatea fiinţei umane sunt teme poetice vechi, dar abordate într-o manieră nouă, cu gestica simplă şi nonşalantă a tinereţii care se teme, de fapt, de orice, dar îşi neagă temerile cu violenţă: „la adăpostul ei / dincolo de varga fricii / niciodată nu m-am văzut / mergând cu ochii închişi pe străzile ţuguiate // nici pe voi nu v-am văzut / doar gura cerului căscată deasupra mea / saliva şi mă priveghea / pe mine, mortul în straie de lume, / pe mine, mortul dezbrăcat / şi scăldat în albia păcatului / unde o maică ţine un giulgiu la piept // doar rugăciunea ei se aude / dincolo de morminte / lângă Cel răstignit / lângă sufletul meu altoit” („cu umbra trasă până peste urechi”).

Deşi uneori pare că preferă tematica de tipludic, deşi sunt poeme întregi în care se joacă şi îmbracă/alintă cuvintele, ca pe păpuşi, Diana Caragiu este o poetă cu timbru grav şi original.

Valeria Manta Tăicuțu

* Diana Caragiu: „Respiră cu mine”, Bucureşti, Vinea, 2014.

(Articol apărut în revista “Bucovina Literară”, Serie nouă · Anul XXV · nr. 3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014, p. 65)

nu se numește

bârna ce-ți traversează ochiul

adevărul ce stă în cumpănă pe ea

și cocoșul în șpagat perfect

spânzurând arginți de incisivii unui cui

bătut la cap până când

floarea a sângerat și a crăpat

durerea a coborât în călcâie

răsucite sunt căile

până nu demult ne-am mutat într-un tren de noapte

căutam o grăunță să-i șterg sudoarea de pe frunte

să mă plec la picioarele ei

și apoi calul acela cu copita în trifoi

izbind acoperișul gardianului învârtind la flașnetă

pulpa zilei reținute pentru un cockteil

băut la scoarța poemului

cu gnomul rotund și vesel mirosind a pământ

trăgându-se de bretelele pantalonilor tirolezi

trimițându-mă iarăși în morții mei

să fac o tură, să văd cum se respiră acolo jos

să mă întorc mai vie decât am plecat