e atâta
linişte în mine de-mi aud clipocitul sângelui
în care
mi se scaldă toţi adormiţii neamului
din când
în când, ei mi se-aşază pe mal şi-mi cântă un cântec de leagăn
un fel
de „taci cu mama, las’ că trece”
eu le
povestesc despre fricile mele
cum
nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă
şi dau
din cap cum că ştiu
în zori,
le aranjez costumele negre, îi sărut prelung pe frunte şi le spun că mi-e dor
ştiţi,
eu sunt casa voastră
în
stânga, la intrare, sângele meu, în dreapta, apă de ploaie, vedere la cer
eu mai
plec uneori la târg să cumpăr flori şi cireşe pentru toartele cănilor
şi-atunci
îmi place să vă văd în poartă, în rând, gătiţi
cum îmi
faceţi cu mâna până la capătul uliţei
din când
în când, mă întorc şi îmi flutur şi eu braţele în aer
sunt din
nou copil
am cozi
împletite, picioare împleticite şi-un pumn de zarzăre
cu fiece
zi vă simt mai aproape
zâmbesc
şi aştept
în mine
o voce sfioasă:
„un
pahar cu apă, maică, un pahar cu apă”
m-aud
spunând:
mi-e
sete
