Poezia

 

Pentru mine, poezia e o stare, un mod de a fi, un organ spiritual. Ea înseamnă o perpetuă  descoperire și exprimare a lumii, într-un mod care suprinde, trezește nostalgia, transcende tiparele. Poezia transmite o undă de șoc, împrăștie un jet de imagini de sub care ieșim cumva eliberați de monotonie și indiferență. Poezia sparge obișnuințele și în același timp împrietenește și face să comunice toate formele lumii. În poezia mea așa cum o trăiesc nu este premeditare, calcul, ci exprimare spontană. Poezia înseamnă pentru mine deopotrivă conștiință și libertate. Înseamnă gravitate, implicare, dar și zâmbet, detașare, neîngrădire în exprimarea stărilor celor mai diverse și contradictorii, dar și o calitate a participării la tot ce există cu empatie, cu compasiune, cu dragoste, topind în propriile stări sufletești nuanțele lumii. 

Înseamnă și a trăi viața netrăită.

Diana Caragiu

Astă-seară, 01 Noiembrie 2014, de la orele 19, la Institutul Blecher, voi citi poeme, în compania Norei Iuga și Adelinei Pascale

are sens

o stăncuță strigă: este!

câmpia despletită și desculță aleargă după noi. 

în ochii ei pustiul are cuib.

e o nebună, spui tu. 

pe mine mă vrea, spun eu.

ne-am ascuns după un ciulin cu gâtul golaș.

n-ai să știi

(zici asta cu un aer absent, privind fix în depărtare, 
un zâmbet amar, aproape imperceptibil îți scapă din colțul gurii.),

n-ai să știi.

(repeți asta apăsat, acum te uiți fix în ochii lui, îl tai cu privirea, îl diseci până te răcorești.)

de niciunde apare un cal costeliv. 

tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm.

urcă, spune, m-a trimis stăpânul.

al cui ești?

a lu’ făt-frumos

hai nu mai spune, al lui făt-frumos?

care? ăla din poveste?... dar care poveste?

unde e povestea, unde e povestea?

mă doare capul, m-am lovit de cotidian ca de-un asfalt dur.  

sau poate am picat în el ca într-o capcană.

așa cum pică o pară mălăiață în gura lui nătăfleață.

eu vreau să fiu gura lui nătăfleață.

vreau să fiu gura lui nătăfleață.

sunt gura lui nătăfleață.

sunt gura lui nătăfleață căzută în para mălăiață.

o stăncuță strigă: este!

legendă

pe bancheta din spate a mașinii 
ulise rupe coceni pe genunchii lui vânjoși.

seva, spune el, stă în ciocul florii nemișcate.

peste apa tăcută podul trece fluierând,

absent ca o lăcustă pe mare,

visând cu ochii deschiși

la cana de vin beată, rezemată de piciorul lui.

mahalaua își suflecă nervii.

e trecut de miezul nopții.

vântul adie prin umbra mea elastică,

sângele nostru încearcă s-o țină drept spre casă,

unde o liniște adâncă se zvârcolește.

e frig,

să aruncăm în sobă cuvinte noduroase.

la cote de himalaye

gâturile noastre escaladează dorințe

fericirea

ni se coșcovește

pielea îi crapă

i se smochinește carnea

ochii ei mulți ne privesc prin geamlâc

ca un copil îngrozit

care nu știe ce i se-ntâmplă

alergăm desculți în drum după căruțe

adunăm bălegar, îl amestecăm bine cu fân

și-o cârpim în fund

și, Doamne, câte muște de căcat

roiesc în jurul nostru!

din genunchi ne cresc flori de nu-mă-uita

jos, la câmpie

străzile sunt bântuite, poartă cearcăne adânci

cochetă în faldurile mantiei sale

Dunărea își desface evantaiul

peste cerul pios aruncă ocheade ca o femeie bine dispusă

desculți, sub felinarele aprinse,

greierii își freacă picioarele deasupra soneriei de urgență

coasta ni se dezvelește, sălciile plâng răsucite de vânt

dimineață ne-am întors acasă

patul era un imens poem

în care ne-am aruncat osteniți